O scrisoare deschisă către omul care m-a rupt în bucăți

Am crezut că ar trebui să mă iubești. Am crezut că trebuie să mă faci mai bun și mai puternic decât sunt deja. Am crezut că ești persoana mea pentru totdeauna.

Nu știam că dragostea te poate face rău. Am refuzat să cred că există o altă latură a iubirii - crudă și dureroasă sau poate doar complet greșită.

Știi, toată viața mea m-am temut că mi se va întâmpla ceva similar și am avut dreptate. Auzeam mereu povești despre bărbați agresivi și soțiile lor care nu aveau curajul să se îndepărteze.

M-am întrebat întotdeauna cum ar putea fi atât de proști. De ce nu ar pleca?

O scrisoare deschisă către tipul fără care sunt mai bine

Și ani mai târziu, m-am băgat în aceeași mizerie. Și nu am putut să plec. Am fost acea femeie care nu a avut curajul să lupte pentru viața ei.

Eram acea femeie care continua să primească o lovitură după alta și încă am rămas în jur.

Dragă Doamne, cum am ajuns aici?

Ce mișcări greșite am făcut de-a lungul drumului meu? De ce nu am primit un fel de avertisment când te-am întâlnit? Cum aș fi putut să mă las să fac acel salt necunoscut în viitorul dureros cu tine?

O scrisoare deschisă către omul care m-a rănit

Știu că am făcut atâtea greșeli. Am făcut-o cu toții, dar acum mă întreb: „Există un fel de alarmă care se declanșează de fiecare dată când ești pe cale să faci cea mai mare greșeală din viața ta?” Trebuie să fie! Un avertisment interior care ne ține în siguranță. Dacă există, cred că a mea s-a spart.

Și chiar dacă era acolo, l-am ignorat complet. Probabil că am fost atât de lovit încât nu am auzit țipetele din interior: „Ia dracu afară !!” Am ignorat acel sunet pătrunzător al unui avertisment și am făcut cea mai mare greșeală din viața mea - m-am îndrăgostit TU.

Din acel moment, totul depindea de mine. Fiecare decizie a mea m-a condus la momentul în care trăiesc acum.

Vezi si: Îmi pare rău că nu te-am lăsat să pleci

Timpul pe care l-am petrecut împreună s-a format într-o lume separată - un loc izolat la care doar noi doi aveam acces. Tu țineai cheia fiecărei uși și eu eram doar un simplu țăran.

Imposibil de explorat lumea. Incapabil să o cucerească. Locuiam într-un loc pe care nu-l puteam înțelege. Am uitat cine sunt.

O scrisoare deschisă către omul care m-a rănit

De fiecare dată când mă uitam la oglindă, vedeam reflexul tău. Cu fiecare zi următoare și cu fiecare privire următoare, am dispărut și tu ai apărut.

M-ai consumat încet și m-ai transformat în ceva care nu sunt, ceva ce nu trebuia să fiu niciodată.

Ai supt viața din mine și ai lăsat doar un contur palid a ceea ce am fost eu.

Nu știu cât va dura această bătălie de viață. Nu înțeleg de ce nu am dispărut încă în praf frumos, argintiu, de ce încă nu am scăpat de toată durerea?

Așa îmi imaginez eu când mă eliberez în sfârșit de lanțurile indestructibile care mă sufocă - un praf frumos, argintiu, liber să merg oriunde îmi imaginez.

Nu știu dacă sunt antiglonț. Voi suferi toată viața doar pentru că pot - doar pentru că nu sunt încă rupt?

Poate că trebuie să ating fundul. Poate că toamna aceea mă va împărți în acele milioane de bucăți mici și ascuțite.

Dar mi-e teamă. Mi-e teamă dacă acest loc în care mă aflu acum nu este cel mai mic dintre cele mai joase, ce este?

Voi putea supraviețui? Cine va ridica piesele sparte?

Știu că trebuie să încerc și să lupt în viață pentru că am ales-o eu.

Nimeni nu m-a forțat să intru, dar cineva mă obligă să stau - cineva nu mă lasă să plec.

Deși acel cineva-tu-vede toate durerile paralizante care mă mănâncă viu, nu mă vei lăsa să plec.

Pur și simplu continuați să împingeți până mă distrugeți complet - până când voi deveni reparat - până când nimeni altcineva nu mă va putea iubi NICIODATĂ - până când voi fi în sfârșit ruinat.

Vezi si: Regret doar că nu am renunțat la tine